Astăzi spre sfârșitul zilei s-a luat curentul la birou de câteva ori într-o jumătate de ora. S-a auzit freamăt de voci când s-a luat și când a revenit. În momentul în care s-a luat pentru prima oară, mi-am spus în gând: „s-a luat curentul”. Și imediat după aia mi-a venit să strig în gura mare: „s-a luat curentuuu” și s-o iau fuga în jos pe scări până în fața blocului, la fel ca toți vecinii mei, bucuroși că am scăpat de teme. Nu pentru mult timp, pentru că până la urmă tot le făceam în bucătărie, la lumina lumânării sau a neonului legat pe o placă de lemn, la rândul ei legată de bateria de la Dacia 1310.
Pentru câteva secunde m-a apucat tristețea și nostalgia. Tristețea că nu aveam cu cine să împărtășesc momentul ăsta atunci imediat. Ce stiu francezii? Ce pot să înțeleagă din ce am trăit noi? Nostalgia după un timp fain și fără griji. Sau cu altfel de griji, Copilărești.