Un 26 octobre du siècle passé, avec Ingrid Bergman, Brahms et… tonton Mitica Friday, Oct 26 2018 

Le 26 octobre c’est la Sainte Dimitri chez les roumains. Pour moi, ce jour a le parfum d’une soirée de 26 octobre du siècle passé.

Nous sommes le 26 octobre 1987 ou 1988. Avec ma sœur et mes parents, nous sortons de notre appartement pour aller chez tonton Mitica. C’est le diminutif de Dimitri (Dumitru) chez nous. Tonton Mitica est le frère de ma Mamie maternelle.

Je dois préciser le contexte : nous sommes pendant le communisme, nous n’avons pas le droit aux fêtes religieuses, mais les roumains ont trouvé une manière pour continuer à fêter les prénoms : “onomastica” ou “la fête du prénom”. Si on omet le mot “saint.e”, ça passe. Même pour les hauts placés du parti, au passage.

Avec ma famille, ce soir là, nous allons à pied. Bien couverts, car l’automne est bien installé, nous empruntons le chemin le plus court, qui passe par le “grand” – et le seul – boulevard de notre toute petite ville transylvaine.

Nous nous arrêtons devant le cinéma “Patria”.

– Allons voir ce qu’il y a à l’affiche, dit mon père.

Il ne faut pas nous inviter deux fois ! Nous montons les trois marches. Sur une grande affiche, derrière la vitre, on voit écrit à la main en encre noir, en grandes lettres italiques, les choses suivantes : les jours de la semaine, la date, le nom du film et les heures des séances.

Aimez-vous Brahms ?“, avec Ingrid Bergman, Yves Montant, Anthony Perkins commence dans quelques minutes, à 19h15.

Mes parents se regardent, nous regardent. La décision est vite prise. Nous entrons au film !

Je ne m’en souviens pas grand chose, à part le visage magnifique d’Ingrid Berman, le brouillard de la ville à la sortie, le nom du compositeur qui est devenu, des années plus tard, un de mes préférés.

Nous sommes donc arrivés plus tard que d’habitude chez tonton Mitica. Mais une des caractéristiques, des règles non écrites de cette fête, c’est que tu es autorisé à aller sans être invité et tu peux arriver à l’heure que tu veux. 🙂

Ce soir d’octobre a le parfum d’une merveilleuse soirée en famille. J’ai toujours adoré la spontanéité de mes parents quand nous étions petites !

J’écris ceci aussi pour toi, tonton Mitica, pour honorer ta mémoire ce jour de 26 octobre, le premier depuis 85 ans quand tu n’es plus parmi nous.

Advertisements

Nouvelle saison à l’ONL : Orchestre National de Lille Tuesday, Oct 2 2018 

Un de mes lieux préférés de Lille est l’ONL. L’Orchestre National de Lille.

Je m’y sens tout simplement chez moi. Peut-être parce que le monde de la scène est un “chez moi”, après des années de danse. Peut-être parce que le monde des instruments à souffler en est un autre, grâce à mon très cher grand père paternel, qui jouait la clarinette et le saxophone et qui dirigeait la fanfare de l’usine de ma ville natale.

Enfant, je le surprenais en ouvrant la porte pendant les répétitions avec la fanfare, au club. La lumière de ses yeux, son sourire en ces moments-là quand il se tournait vers moi, assis devant le piano sans cordes d’où il donnait le “la”, font partie de ces moments où le temps s’arrête.

Les moments d’avant le concert, quand les instruments s’accordent, sont autant des moments de “rencontre” avec mon Mosu Bubu. C’est comme ça que je l’appelais. The one and only.

Je n’ai jamais appris à jouer, ni à lire une partition. Ecouter et parfois danser me suffit.

Il y a quelques jours, je suis allée à la présentation de la saison 2018-2019. J’étais déjà fan de l’ONL, du nouveau chef d’orchestre et de sa stratégie de communication. Cette fois-ci, j’ai été très surprise et j’avais envie de décrire cette expérience.

Nous sommes un jeudi de septembre, à midi et demi. La présentation commence. Sur scène, Alexandre Bloch, le directeur musical de 31 ans et des personnes du conseil d’administration. Par moments, il y a des invités : premier invité d’honneur, le fondateur de l’ONL, Jean Claude Casadesus, qui me surprend avec des chaussures en couleur de brique, des chaussettes rouges et un jean, comme je ne l’avais jamais vu quand il dirigeait :). Ensuite des musiciens qui nous font voyager pour découvrir cette saison qui commence, qui jouent quelques morceaux. Ensuite nous sont présentés : les nouveaux musiciens de l’orchestre, en live ; des musiciens invités, en vidéo ; et aussi, un chef d’orchestre et un compositeur en résidence cette année.

Alexandre Bloche rend la musique accessible à tous. Je connais cette expression, mon entreprise rend le sport accessible à tous. Mais qu’est-ce que cela veut dire pour un orchestre ?

Des moments musicaux dédiés aux futures mamans, d’autres aux enfants de plus de 2 ans, un concert Smartfony, c’est à dire un concert où tu viens avec ton smartphone, tu te connectes à une application et tu interagis avec l’orchestre live ! Je l’ai testé la saison dernière et c’est : gé-ni-al ! Très ludique, très pédagogique, très… surprenant !

Cette saison, il y aura un voyage dans l’oeuvre de Mahler, des ciné-concerts dédiés à des épisodes de Star Wars et à The Kid (Chaplin).

Cette saison sera absolument fantastique ! C’est difficile de dire à quel spectacle je renonce, tellement tous me donnent envie ! 🙂

La présentation de la saison touche à sa fin et touche aussi au plus profond de moi. Avec un morceau de musique klezmer, jouée par un nouveau clarinettiste. Les larmes arrivent instantanément. Sans pouvoir les retenir. Sans vouloir le faire. Tellement cela est beau !

Comment j’ai perdu et récupéré Juji et qui m’a aidé Thursday, Sep 6 2018 

Juji est ma voiture.

La veille de la braderie, je sors de chez moi et Juji n’est plus. Oups. J’appelle la fourrière de Lille. Si votre voiture était dans telle commune, ce n’est pas nous qui l’avons prise, appelez la police de votre commune. Je passe une heure à appeler, rien. Je ne lâche pas.

J’appelle la police de Lille. J’explique le problème. On ne peut pas vous communiquer par téléphone, il faut venir. Je vais. Dès que j’arrive à l’accueil et j’ouvre ma bouche, je dis 2 mots et le policier m’interrompe :

– Ah, c’est vous qui m’avez appelé.

– Oui, vous avez du reconnaître l’accent.

– Oui, mais aussi le timbre de voix.

J’explique tout. Il prend note. Ensuite, un autre policier prend la carte grise et vérifie.

– Votre voiture est à la fourrière, Madame !

Le policier qui a reconnu ma voix m’écrit sur un papier le numéro de téléphone de la fourrière et l’adresse. Trop tard pour y aller tout de suite, je laisse ce souci au lendemain. Je comprends que c’est une dénonciation.

Vendredi après-midi je vais à la fourrière, j’arrive 5 minute avant la fermeture.

– Madame, votre voiture n’est pas chez nous !

Je discute avec eux, je leur explique mon périple etc. Rien. Vous devez aller à la police de votre commune.

J’appelle la police de ma commune, ce que j’avais fait le jour précédent.

– Si, votre voiture c’est nous qui l’avons prise !

Je me dépêche avant que ça ferme. D’un bout à l’autre de la métropole. J’arrive au bout de souffle. Bonjour bonjour, ah, c’est vous qui avez appelé… 

Il demande mes documents. Puis me dit que je ne peux pas récupérer la voiture tout de suite, elle est dans un garage à Roubaix ! Regardez l’heure… trop tard. Et demain c’est week-end. En plus, il vous manque un document. Revenez lundi.

Lundi arrive. Et j’arrive avec mon vélo pliant au garage indiqué par la police, derrière le Mac Arthur Glenn. Bonjour bonjour. J’explique l’histoire. Le monsieur à qui j’explique se lève du bureau, qui est à 5-6 mètres du guichet. Il botte. Tout de suite, je comprends qu’ici sont employés des gens qui sont peut-être en difficulté. Au lieu de m’énerver pour la situation, pour le fait que je dois payer, je remercie. Je me dis, au moins je sais que des gens comme ce monsieur peuvent être payés avec mon amande. Arrive ensuite un autre monsieur, ah, vous êtes venue avec votre vélo jusqu’à l’intérieur, mais il n’y a pas de voleurs à Roubaix ! 🙂

Je paye. Je sors la clé de Juji. Ah, mais madame, la voiture n’est pas ici, elle est à un autre garage, à 3 km d’ici. Il m’explique en ch’ti comment y aller en voiture. Mais je suis en vélo. Je ne comprends pas tout. Je mets le GPS. J’arrive. J’appelle. J’attends 10 minutes qu’on m’ouvre.

Une porte immense s’ouvre, pour un espace immense où il n’y a que des voitures. On me conduit vers Juji. Je demande pourquoi ? C’est une dénonciation, madame. Quelqu’un a appelé. Vous étiez garée plus de 7 jours au même endroit. Et puis, vous voyez, la voiture est sale, les gens se sont dit que… 

J’avale. Je monte. Je pars. Enfin, je veux partir. Mais après quelques mètres, je me rends compte que Juji est en panne. Je reviens. Le monsieur me dit que oui, allez à 3km d’ici, il y a une station de service, vous pouvez gonfler le pneu là bas. Je suis un peu fâchée.

Je vais à 20 km à l’heure. Je sens que la roue ne va pas bien. Je m’arrête. Je vérifie. Le pneu a commencé à sortir de la roue. Une voiture s’arrête. Un monsieur descend. Vous avez besoin d’aide ? Il m’aide à me mettre de côte. Vous avez une roue de secours ? Et bam, il commence à tout faire. Sa femme sort aussi de voiture, elle vient garder mon vélo, que j’ai du sortir du coffre pour la roue.

Une autre voiture s’arrête. Des amis à cette famille. Pour quelques secondes, je me dis : oups, roue, sac à main, sac avec ordi, vélo… tout est là. Je sais où je suis. Je sais d’où je viens. Même si les apparences peut dire non, vas dans une station de service, je décide de faire confiance.

Ces deux messieurs, d’origine musulmane, ont tout fait pour m’aider. Comme on faisait il fut un temps partout dans le monde, quand quelqu’un a besoin d’aide. Ils n’ont rien demandé. J’ai voulu leur donner quelque chose. Hors de question, ont-ils dit !

Je leur suis reconnaissante. Ce poste est aussi pour eux. Pour qu’on arrête de juger selon les apparences. Pour qu’on arrête de dire ceux-ci sont bons, ceux-là non. Ce qui compte, c’est la gentillesse. Tu peux faire du bien autour de toi si tu choisis de le faire.

La décision appartient à chacun.

Un royaume pour un fauteuil ou comment j’ai vécu la braderie de Lille ad 2018 Wednesday, Sep 5 2018 

Ma 11ème braderie.

Cette année je suis devenue enfant de la patrie.

J’ai décidé donc d’écrire un peu en français. Je veux voir si j’arrive à (m’)exprimer.

Lille, 1er septembre 2018

Je sors du métro à la gare Lille Flandres. Après quelques jours d’automne, aujourd’hui c’est l’été. Dehors, les gens sont en terrasse. Au soleil.

J’ai un sac à dos vide, prêt à recevoir des éventuels achats. Des sandales Quechua dans mes pieds, parce que je sais que je vais me balader toute la journée. Je sais, elles ne sont pas faites pour, mais elles me sont très utiles pour la rando-braderie.

Boulevard Faidherbe, première rue de braderie. Quelques boutiques et quelques riverains ont sorti leurs affaires. Il y a du monde, mais c’est encore respirable. Je m’arrête un peu pour regarder. La seule queue que je vois, assez grande, c’est pour un distributeur.

Après quelques pas, arrêt incontournable : café Méo, en terrasse moi aussi. J’adore regarder et sentir l’ambiance de la Grande Place.

Je continue vers l’office du tourisme pour prendre la carte de la braderie. Là, on me demande mon code postal. Quand je donne le code du Nord, je vois la jeune demoiselle un peu déçue. Elle espérait peut-être que, avec mon accent, j’allais lui donner un code étranger. Well…

Mon objectif est le boulevard de la Liberté, je cherche du mobilier de jardin. Assez vite je me rends compte que j’aurais probablement du mal à acheter. J’avais oublié un détail majeur : ma voiture a été prise par la fourrière le jour précédent. Mais je fais mon devoir, je regarde les objets, les prix, je fais bien tout le boulevard, d’un côté et d’un autre.

J’aime le soleil, les gens sympathiques, le temps avant que les rues soient irrespirables, la discrétion de la police, qui est là sans que ce soit (perçu comme) lourd.

J’aime moins les bruits de la fête foraine à côté de la braderie, au Champs de Mars. Des cris et des cris. Les pauvres bradeurs qui doivent supporter cela pendant 2 jours…

La pièce de résistance que je vois dans la braderie : un mobilier de bateau ! Un peu plus haut que moi, 1,60 m, avec un miroir au top. Un évier. Un robinet. Des faux tiroirs, en réalité une partie haute destinée au réservoir d’eau et une partie basse destinée à recevoir cette eau. Qui sera ensuite jetée dans l’eau. De mer ou de rivière. Non, je ne l’ai pas pris en photo. En revanche, je passe 10 minutes à en discuter avec le vendeur belge, qui me dit que ce mobilier fut pour lui un coup de cœur, il l’a acheté même s’il savait qu’il aurait du mal à le vendre.

Vers la fin de la journée, je trouve deux fauteuils devant l’église du Sacré Cœur, rue Nationale. Je dis que je reviens plus tard, le temps de finir le tour et de trouver une personne avec une voiture ! Je ne le dis pas assez fort. Quand je reviens, les fauteuils ne sont plus là.

Dans ma déception, mes yeux sont quand même attirés par un autre fauteuil. J’y vois ma Mamie à moi, c’est parfait pour elle ! Un fauteuil relax, avec une partie pour y mettre les pieds se reposer. La dame qui le vend, très sympathique, me dit : « je vous trouve très humaine ». Je pense, Dieu merci oui, je suis humaine. C’est le propre de l’être humain, non ?

Je plie le fauteuil, je paye et je pars avec au métro République Beaux-Arts. Je veux passer par le portique d’accès handicapé, qui est plus large. Une jeune de Transpole – parmi ceux qui garantissent la fluidité de la circulation – dit, non, vous ne pouvez pas passer par là ! Au même temps, un jeune dit, mais si, regarde, en montrant ce que je portais dans mes bras ! C’était évident. Je remercie, je bipe mon abonnement, je passe.

Dans le métro, je rencontre des sourires. Je sors du métro. Sur une longue rue qui mène vers ma maison, sur le trottoir étroit, je laisse passer devant moi un homme, à qui je dis en rigolant : ce n’est pas lourd, juste volumineux. Juste après, arrive un autre qui parle à haute voix, comment, lui devant les mains vides et vous derrière à porter le fauteuil, c’est la honte ! C’est lui qui devrait le porter ! Je le regarde. Il se rend compte : aaaaah, vous n’êtes pas ensemble !

Je continue ainsi pendant 10 minutes, en balançant le fauteuil du côté droit au côté gauche et en pensant à ma chère Mamie. J’espère qu’elle viendra en profiter !

De ce îmi place așa de mult la Lille Sunday, May 13 2018 

Duminică de mai ploioasa și destul de friguroasă, după niște zile de vară. Ieri 27, azi 15 grade. Zilele de vară sunt rare, uneori ne spunem : week-end-ul ăsta e vară sau a fost vară week-end-ul trecut. 😊

Nu de asta îmi place la Lille.

Azi a fost o duminică de swing. Una plină ! De oameni, de muzică, de întîlniri neașteptate și de emoții. Am dansat aproape non stop timp de 4 ore, ceea ce nu am mai pățit demult.

Nu doar de asta îmi place la Lille.

La un moment dat apare un domn în vîrstă. Gen „poa să fie moșu meu”. Remarc mustățile : bogate ca mustățile lui Hercule Poirot jucat de Peter Ustinov și răsucite ca mustățile lui Dali. Mustăți albe. Mustăți care prelungesc fața. Mustăți din cărți, din filme.

Își dă haina jos cu multă grijă. Cred că vine să vadă oamenii dansînd. Ți-ai găsit! Cînd se pune „moșu” la dans, zic hopaaaa ! Iar cînd mă și invită la dans… Da. Așa da. Știe să danseze. Bine. De tot. Dansăm și rîdem. Pentru că așa e-n swing. O muzică veselă. Contagios de veselă.

Dar nu doar de asta îmi place la Lille.

Spre sfîrșitul balului, cînd deja mă dor picioarele, începe un Jam. Jam e atunci cînd e ziua cuiva sau un alt moment important pentru cineva. Persoana sărbătorită stă în mijlocul cercului. Cînd începe muzica, cineva se apropie și o ia la dans. După cîteva măsuri, altă persoană se apropie și „fură” partenera, apoi alta și tot așa pînă cînd se termină muzica.

Astăzi, în mijlocul cercului este adusă o fată… în scaun cu rotile. Bărbații o iau la dans. O învîrt în scaun, pe sub mînă, care mai de care. La un moment dat, fata începe să plîngă. Cine nu ar fi făcut la fel… Nu e singura care plînge. Cei apropiați din grup o iau în brațe și continuă să o încurajeze. Emoția e foarte mare ! Nenea cu mustață se apropie, începe să danseze cu ea și o face să rîdă.

Fata a iesit doar cîteva ore din spital ca să vină la bal, adusă de sora ei.

De asta îmi place mie la Lille.

Oamenii se ajută. Chiar dacă nu se cunosc bine, nu sunt „prieteni” la cataramă. Cînd văd o situație dificilă, fac roată în jurul tău și te protejează așa cum pot, cum știu ei.

Oamenii sunt luptători. Fata asta minunată lucra la circ. Făcea niște acrobații de-ți țineai răsuflarea, am văzut-o. Cu o lună în urmă a făcut un accident vascular cerebral… Acum face terapie.

Cred că oamenii sunt o terapie esențială. Oamenii și lucrurile care îți plac.

Vă rog mult, un gînd bun pentru fata asta minunată !

 

Suflată de vînt Wednesday, Apr 13 2016 

Îmi trimite o colegă un mesaj zilele trecute, ai chef să mergem la o soufflerie? La ce? Primul gînd este la oamenii care suflă să facă… sticlă! Unde dai și unde crapă. Sînt în delegație, nu am timp să intru în detalii, dar decid să merg de dragul colegei.
Ieri dimineață aflu mai multe despre locul în care mergem. Și mă prind. Dar încă nu mă bucur, pentru că-i prea prea și foarte foarte.
Sîntem primite de Emy. Așa o cheamă pe instructoarea de la Ice Mountain, la Comines (Belgia). Emy a fost polițistă în Marsilia. Acum s-a reconvertit și îi învață pe oameni… să zboare!

Emy ne explică tot ce trebuie să știm. Cum să ne comportăm în aer. Care sînt semnele la care trebuie să fim atenți. Ne aduce apoi cîte o salopetă, o cască, dopuri de pus în ureche. Urmează să întrăm într-un tunel unde vîntul suflă puternic și zgomotos.

Eu sînt ultima. Îmi vine rîndul. Îmi întind brațele înainte, Emy mă basculează în aer, mă ajută să iau poziția de zbor pe orizontală, cam la un metru de podea. Bărbia în sus, mîinile în față… Mă ține puțin. Apoi mă lasă. Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Zbor! Urc, cobor, mă întorc. Ea mă ajută. Gata, a trecut minutul. Apoi vine minutul doi. La atît avem dreptul. Atunci îmi zic că vreau mai sus. Și reușesc!

Am zburat! Suflată de vînt. Nu în vis. Nu în scris. Senzația este breathtaking. Chiar am uitat să respir la un moment dat! M-a surprins să îmi dau seama că este ceva familiar cu zburatul ăsta, ca și cum corpul, mintea, sufletul, toate la un loc știu cum se face.

E u-lu-i-tor! Sînt tare recunoscătoare pentru că am avut șansa asta!

Suflata de vint

O seara de rai cu Jordi Savall, Andrew Lawrence King și muzica celtică Sunday, Sep 7 2014 

Într-o seară, la două zile după ce m-am întors din vacanța mare (acum două săptămâni), am condus o oră pe ploaie și vânt ca să merg să-l văd și să-l aud pe Jordi Savall în biserica din Maroeuil, lângă Arras.

Când m-am apropiat de Maroeuil s-a liniștit vremea, cerul s-a luminat și timpul parcă s-a oprit.

Când l-am văzut pe Jordi Savall urcând pe scenă, la doar câtiva metri în fața mea – avantajul concertelor în spații mici este aproprierea dintre muzicieni și public – m-am umplut de bucurie în tot organismul. (Doamne, ce dreptate avea Tanti Nia cu expresia asta!). Chipul lui a fost de-ajuns ca să mă bucur. Răspândește lumină, bucurie blândă și o noblețe fără margini.

Când a început primele acorduri la viola da gamba, am simțit că bucuria asta urcă fix în creier. Așa am simțit tot concertul. Bucurie în stare pură.

A cântat pe două viola da gamba: una mare, cu 7 corzi, facută Barak Norman în Londra anului 1697 și una mai mică, făcută de Nicolas Chappuy în Parisul anului 1750.

Ne-a povestit că a găsit într-un manuscris anumite indicații din care a înțeles că muzica celtică se cânta pe vremuri și pe viola da gamba. Asta l-a incitat la investigații care au avut ca rezultat albumele de muzică celtică.

Pentru ca viola da gamba cea mare să scoată sunetul tipic pentru muzica irlandeză, cum face oboiul, a încrucișat două corzi, așa cum se făcea acum trei sute de ani: JS a ridicat instrumentul, ne-a arătat corzile și apoi ne-a arătat ce sunet reiese din această mică schimbare.

Andrew Lawrence-King mi s-a parut un magician! Ce sunete putea să scoată din harpă, ce viteză aveau degetele lui pe corzile alea nenumărate! În plus, nu avea partituri în fața lui! Merge pe improvizație. Se joacă efectiv cu instrumentele. A cântat la harpă irlandeză, un instrument mai mic decât harpa pe care o știe toată lumea. Bănuiesc că oamenii făceau instrumente pe care să le poată transporta după ei cât mai ușor. A cântat și la psalterion. Am observat că avea unghii puse, indispensabile cred pentru instrumentele la care cântă. Se vedea ceva de consistența unghiilor de gel pe care și le lipesc femeile. Oare acum trei sute de ani ce fel de unghii false se puneau? 🙂

Amândoi au vorbit publicului în franceză, natural. Aproape înainte de fiecare melodie povesteau ceva despre ea, în timp ce acordau instrumentele. Pentru că instrumentele lor trebuie acordate înainte de fiecare melodie.

La al treilea bis, organizatorii concertului – care a făcut parte din festivalul „Les Inouies” – au invitat pe scenă un tânăr violoncelist. Ideea era să improvizeze alături de cei doi muzicieni. Mai timid la început, tânărul și-a dat repede drumul. Au cântat un cântec de leagăn breton. Jordi ne-a mărturisit că este o invitație la culcare. Dar nu i-a mers, așa că la al patrulea bis ne-a trezit cu muzica irlandeză de dănțuit.

La sfârșit a dat autografe. M-am apropiat, l-am salutat și i-am mulțumit în catalană, cum altfel? M-a întrebat dacă sunt catalană și dacă sunt muzician… Cu durere i-am spus că nu, dar am dres-o menționând că bunicul meu era muzician. Când a auzit că sunt româncă, imediat l-a menționat pe Dimitrie Cantemir. Știți că a făcut cunoscută muzica lui Cantemir lumii prin albumul Istanbul

Am fost și la Andrew pentru autograf. Stătea relaxat, rezemat de scena. L-am întrebat dacă a fost în România și mi-a înșirat toate orașele în care a fost cu Jordi. Multe! Preferatul lui a fost Sibiu! De ce nu m-a mirat ? 🙂

În timpul concertului mi-am dat seama că Jordi îmi amintește oarecum de Christul catalan pe care l-am văzut pentru prima oară la Muzeul de Arta Natională catalană, la prima mea vizită în Barcelona în 1998 : el Christ de Taull. Poate pentru că acest concert a fost pentru mine un fel de rugăciune, în care te golești pe tine cu totul ca să poți asculta și primi.

Priviți și ascultați ce pot face cei doi (fragment dintr-un alt concert):

https://www.youtube.com/watch?v=NBZrIkKZO-Y

Mulțumesc Roxanei, fără de care nu aș fi știut despre acest concert!

Citius, altius, fortius ! Saturday, Sep 6 2014 

– sau cum am trăit eu cursa de 10km de la Braderie de Lille, 6 septembrie 2014 –

Totul a început anul trecut, în timp ce priveam pentru al 6-lea an consecutiv, de la balcon, alergătorii de la semimaraton. Mi-am spus că anul ăsta trebuie să fiu printre ei. Dar nu am luat măsuri. Să alerg? Dar…. nu-mi place! Eu dansez, merg pe munte, mă dau cu bicicleta, merg mult pe jos, dar să alerg? Nu îmi face nicio plăcere ! – Am avut tentative de câteva ori în ultimii ani, dar nu au dus la nici un rezultat, ba am și uitat adidașii la cabana de la 4900m în Nepal…-

Apoi am văzut un film în primăvară. De toutes nos forces. Când am ieșit de la film am decis să alerg. Mi-am cumpărat adidași. Și am început. Mai timid așa, dar convinsă să merg până la capăt. Am totuși teribilul noroc să am colegi alergători, condiții să alerg în pauza de prânz : un parc superb lângă birou, vestiare și duș.

Am mai avut un avantaj: am început să alerg primăvara-vara. Să alergi și să simți miros de tei, păi să tot alergi! J

Și a venit azi. Era cam gri afară, după ce toată săptămâna a fost soare. La rugăciunea de dimineață am văzut că azi e pomenit Arhanghelul Mihail, arhistrategul armatelor cerești, pentru minunea din Colose (Frigia). Tare mi-e drag. Aș fi tot citit, dar am început să aud alergătorii și am deschis geamul. Da, începuseră să treacă pe sub geam alergătorii de la semimaraton (21 km) care începuseră cursa cu două ore înainte. Publicul aplauda.

M-am îmbrăcat și am plecat. În fața ușii, era blocat drumul de oamenii care țin stand la braderie, ca în fiecare an. A trebuit să mă duc ca hoții lipită de perete ca să pot trece. J

Am alergat, vreo 400 de colegi, pentru Fundația Decathlon și pentru o asociație care luptă împotriva sclerozei în plăci.

Imaginați-vă peste 10 000 de oameni la linia de plecare ! Eram pe un bulevard larg, înșirați pe multe sute de metri ca să încăpem toți. Deci punctul și timpul de plecare nu sunt tocmai la fix, ca să mă exprim așa.

Ce de lume ! Ce ambianță ! Când s-a dat startul a fost un chiu și un ura de mama mia ! Televiziune, fotografi, urale. Succes !

M-am pierdut de o parte din colegi (cum altfel cu atâția oameni?), așa că am rămas fidelă colegelor chinezoaice. Am ajuns în sfârșit la linia de plecare după vreo 3 minute de la startul oficial. Primele sute de metri sunt la ralenti ; nu ai loc pe unde să alergi. Apoi încet încet se deschide drumul.

Am început cursa cu gândul să o termin, nu m-a interesat timpul. Voiam să trăiesc pur și simplu, să simt ambianța din cursa propriu-zisă și din jurul ei. Despre asta vreau să vorbesc acum.

Printre alergători, oameni de toate vârstele și din toate domeniile. De la studenți la notărițe, de la tineri din firme nordiste care sărbătoresc centenarul anul ăsta, la bătrâni cu părul alb, de la medici la mămici cu copii în cărucior, de la un grup îmbrăcat în haine hawaiene, cu flori la gât și fuste de paie, la geek care alergau cu un băț în mână, iar în vârf de băț nu o năframă, ci o cameră video ! 🙂

În public tot așa, oameni care mai de care. Peste tot eram încurajați. Mai erau și zone cu câte un singur om. Chiar și acela ne încuraja, allez, courage, allez, bravo ! Și vin vorbele astea când ai mai multă nevoie, zău !

Traseul a fost la început pe marile bulevarde, apoi pe străduțe. Io eram mai  mult cu ochii pe sus, la început, la balcoane, la nori, la platani. Am văzut părinți cu copii mici care ne făceau cu mâna, tineri în grup sau singuri, o bătrânică cu părul alb și elegantă în halatul ei roșu, un nene cu nasul mare și cârn și cu un aer puțin pierdut – poate abia se trezise după un chef.

M-am tot uitat eu pe sus până am ajuns la primul punct de ravitaillement. Acolo ni se întindeau pahare din carton pline cu apă și tăvi cu fructe uscate sau cu portocale tăiate în patru. Alergătorii beau apa din mers, aruncau pe cap ultimele picături, apoi aruncau cartoanele pe jos. Cartoanele astea cu apă se făceau fleașcă pe jos, riscul de alunecare era mare.

Pe lângă apă, ni se întindeau platouri cu fructe uscate: smochine, migdale, caise. Am luat și eu o smochină la un moment dat. Cred că a fost cea mai bună ever.

În alte locuri, mai ales în a doua jumătate a cursei de 10 km, erau voluntari cu dușuri ! Puteam trece pe sub ele cu totul sau doar parțial, adică eram stropiți cu furtunul. Ce senzație mișto!

Să revin la traseu. După străduțele și bulevardele cu platani, traseul continua prin Citadelle, întâi pe lângă apă, apoi prin pădure. Răcoare ! Acolo am fost ajunsă din urmă de un grup care făcea mare ambianță, cânta de zor ! Citadelle este o cetate Vauban, am făcut câteva colțuri din zidul în formă de stea, apoi am ieșit pe esplanada unde oamenii ieșiseră la braderie. Mobilă, oglinzi, cărți, unelte… Și o mulțime de oameni care ne incuraja ! Doar câțiva erau enervați, ziceau allez allez că vrem să trecem strada ! J)

Ultimii doi kilometri am simțit că sunt în formă și am alergat mai repede, am simțit că am aripi după ce m-au stropit cu dușul. Când am ajuns în fața la brutăria Paul, pe strada mea, cineva a strigat allez, Ana ! what? Era o colegă de muncă. J Apoi am trecut pe sub balconul meu și l-am salutat cum se cade. Apoi ultimul km. Se vedea un balon la linia de sosire. Când am ajuns, eram iar o mare de oameni, deci am mai stat 5 min până să pot efectif trece linia de sosire. Pe scenă, animatorul tocmai îi mulțumea și îi spunea la revedere lui Patrick Bruel, care fusese invitat pe scenă pentru că a avut ieri concert la Lille. Și mai are unul azi.

Aici se oprește cursa și povestea. Mă duc să-l văd live pe Patrick pe Grand Stade de Lille.

Vânând noi petrecem o viață ferice Friday, Oct 25 2013 

Am făcut o mică escapadă zilele trecute până pe Mont de Cats. Nu că ar fi un munte la cei 164 de metri înălțime, dar pentru Flandra e o realizare așa că treacă de la mine. Mai ales pentru sărbătoarea sfântului Hubert (la Sainte Hubert), protectorul vânătorilor! Sărbătoare locală de neratat, fie ploaie, fie vânt.

De data asta a fost soare! Și multă voie bună. Oamenii au venit cu mic cu mare, pe cai, ponei și alte șei. Au băut bere, au mâncat cârnați, ca la o sărbătoarea în aer liber.

Ziua a început cu liturghia duminicală pe pajiștea din fața mânăstirii de călugări cistercieni trapiști, a continuat cu binecuvântarea cailor, călăreților, căruțelor, câinilor de vânătoare. Apoi a sunat chemarea la vânătoare.

Și lumea a pornit care încotro. Pe cai, cu căruța, cu bicicleta sau per pedes. Ultima categorie a plecat la un altfel de vânătoare: de soare! Domnia sa e o raritate aici, așa că profităm de el cât putem. Eu sunt mica da voinica Hai sa zicem unu Sarbatoare locala Spectatori Sus piciorul Urcand dealul spre Abbaye

Un cartof, doi cartofi Wednesday, Sep 25 2013 

Din nou la cârma biţiclei. Dimineaţă de toamnă cu cer gri, dar cu o temperatură plăcută.

La un moment dat pe pista de biţicle trec pe lângă un cartof nou. Imediat se pun în mişcare rotiţele memoriei mai repede ca roţile biţiclei. Şi tot felul întrebări: ce caută cartoful aici? Cine la pierdut? Era tot pe o biţiclă? Era într-un rucsac sau într-un coş? Era o biţiclă nouă sau veche? Era cumpărat sau cules proaspăt? Era transportat de un francez sau de-un străin? Dacă nu a căzut de pe o biţiclă, de unde a căzut? Căci nu e nici un câmp prin apropiere! Nici grădină nu e ca grădina de la Şicula, de unde am adunat pentru prima oară cartofi noi cu Buni şi cu Moşu Palea în vacanţa de vară după ce murit Moşu Palea bătrânul, străbunicul meu. În vara lui 1991 din secolul trecut.

Peste vreo doi kilometri, tot pe pista de biţicle mă întâlnesc cu al doilea cartof nou. Hopa! Deci a căzut de pe biţiclă, e clar. Îmi zic. Şi apoi visez la porţie de cartofi noi la cuptor, cu sos de mâstână, usturoi şi pătrânjel, reţetă à la Vivi mică în liceu la I. Haşdeu. 🙂

Next Page »