Suflată de vînt Wednesday, Apr 13 2016 

Îmi trimite o colegă un mesaj zilele trecute, ai chef să mergem la o soufflerie? La ce? Primul gînd este la oamenii care suflă să facă… sticlă! Unde dai și unde crapă. Sînt în delegație, nu am timp să intru în detalii, dar decid să merg de dragul colegei.
Ieri dimineață aflu mai multe despre locul în care mergem. Și mă prind. Dar încă nu mă bucur, pentru că-i prea prea și foarte foarte.
Sîntem primite de Emy. Așa o cheamă pe instructoarea de la Ice Mountain, la Comines (Belgia). Emy a fost polițistă în Marsilia. Acum s-a reconvertit și îi învață pe oameni… să zboare!

Emy ne explică tot ce trebuie să știm. Cum să ne comportăm în aer. Care sînt semnele la care trebuie să fim atenți. Ne aduce apoi cîte o salopetă, o cască, dopuri de pus în ureche. Urmează să întrăm într-un tunel unde vîntul suflă puternic și zgomotos.

Eu sînt ultima. Îmi vine rîndul. Îmi întind brațele înainte, Emy mă basculează în aer, mă ajută să iau poziția de zbor pe orizontală, cam la un metru de podea. Bărbia în sus, mîinile în față… Mă ține puțin. Apoi mă lasă. Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Zbor! Urc, cobor, mă întorc. Ea mă ajută. Gata, a trecut minutul. Apoi vine minutul doi. La atît avem dreptul. Atunci îmi zic că vreau mai sus. Și reușesc!

Am zburat! Suflată de vînt. Nu în vis. Nu în scris. Senzația este breathtaking. Chiar am uitat să respir la un moment dat! M-a surprins să îmi dau seama că este ceva familiar cu zburatul ăsta, ca și cum corpul, mintea, sufletul, toate la un loc știu cum se face.

E u-lu-i-tor! Sînt tare recunoscătoare pentru că am avut șansa asta!

Suflata de vint

O seara de rai cu Jordi Savall, Andrew Lawrence King și muzica celtică Sunday, Sep 7 2014 

Într-o seară, la două zile după ce m-am întors din vacanța mare (acum două săptămâni), am condus o oră pe ploaie și vânt ca să merg să-l văd și să-l aud pe Jordi Savall în biserica din Maroeuil, lângă Arras.

Când m-am apropiat de Maroeuil s-a liniștit vremea, cerul s-a luminat și timpul parcă s-a oprit.

Când l-am văzut pe Jordi Savall urcând pe scenă, la doar câtiva metri în fața mea – avantajul concertelor în spații mici este aproprierea dintre muzicieni și public – m-am umplut de bucurie în tot organismul. (Doamne, ce dreptate avea Tanti Nia cu expresia asta!). Chipul lui a fost de-ajuns ca să mă bucur. Răspândește lumină, bucurie blândă și o noblețe fără margini.

Când a început primele acorduri la viola da gamba, am simțit că bucuria asta urcă fix în creier. Așa am simțit tot concertul. Bucurie în stare pură.

A cântat pe două viola da gamba: una mare, cu 7 corzi, facută Barak Norman în Londra anului 1697 și una mai mică, făcută de Nicolas Chappuy în Parisul anului 1750.

Ne-a povestit că a găsit într-un manuscris anumite indicații din care a înțeles că muzica celtică se cânta pe vremuri și pe viola da gamba. Asta l-a incitat la investigații care au avut ca rezultat albumele de muzică celtică.

Pentru ca viola da gamba cea mare să scoată sunetul tipic pentru muzica irlandeză, cum face oboiul, a încrucișat două corzi, așa cum se făcea acum trei sute de ani: JS a ridicat instrumentul, ne-a arătat corzile și apoi ne-a arătat ce sunet reiese din această mică schimbare.

Andrew Lawrence-King mi s-a parut un magician! Ce sunete putea să scoată din harpă, ce viteză aveau degetele lui pe corzile alea nenumărate! În plus, nu avea partituri în fața lui! Merge pe improvizație. Se joacă efectiv cu instrumentele. A cântat la harpă irlandeză, un instrument mai mic decât harpa pe care o știe toată lumea. Bănuiesc că oamenii făceau instrumente pe care să le poată transporta după ei cât mai ușor. A cântat și la psalterion. Am observat că avea unghii puse, indispensabile cred pentru instrumentele la care cântă. Se vedea ceva de consistența unghiilor de gel pe care și le lipesc femeile. Oare acum trei sute de ani ce fel de unghii false se puneau? 🙂

Amândoi au vorbit publicului în franceză, natural. Aproape înainte de fiecare melodie povesteau ceva despre ea, în timp ce acordau instrumentele. Pentru că instrumentele lor trebuie acordate înainte de fiecare melodie.

La al treilea bis, organizatorii concertului – care a făcut parte din festivalul „Les Inouies” – au invitat pe scenă un tânăr violoncelist. Ideea era să improvizeze alături de cei doi muzicieni. Mai timid la început, tânărul și-a dat repede drumul. Au cântat un cântec de leagăn breton. Jordi ne-a mărturisit că este o invitație la culcare. Dar nu i-a mers, așa că la al patrulea bis ne-a trezit cu muzica irlandeză de dănțuit.

La sfârșit a dat autografe. M-am apropiat, l-am salutat și i-am mulțumit în catalană, cum altfel? M-a întrebat dacă sunt catalană și dacă sunt muzician… Cu durere i-am spus că nu, dar am dres-o menționând că bunicul meu era muzician. Când a auzit că sunt româncă, imediat l-a menționat pe Dimitrie Cantemir. Știți că a făcut cunoscută muzica lui Cantemir lumii prin albumul Istanbul

Am fost și la Andrew pentru autograf. Stătea relaxat, rezemat de scena. L-am întrebat dacă a fost în România și mi-a înșirat toate orașele în care a fost cu Jordi. Multe! Preferatul lui a fost Sibiu! De ce nu m-a mirat ? 🙂

În timpul concertului mi-am dat seama că Jordi îmi amintește oarecum de Christul catalan pe care l-am văzut pentru prima oară la Muzeul de Arta Natională catalană, la prima mea vizită în Barcelona în 1998 : el Christ de Taull. Poate pentru că acest concert a fost pentru mine un fel de rugăciune, în care te golești pe tine cu totul ca să poți asculta și primi.

Priviți și ascultați ce pot face cei doi (fragment dintr-un alt concert):

https://www.youtube.com/watch?v=NBZrIkKZO-Y

Mulțumesc Roxanei, fără de care nu aș fi știut despre acest concert!

Citius, altius, fortius ! Saturday, Sep 6 2014 

– sau cum am trăit eu cursa de 10km de la Braderie de Lille, 6 septembrie 2014 –

Totul a început anul trecut, în timp ce priveam pentru al 6-lea an consecutiv, de la balcon, alergătorii de la semimaraton. Mi-am spus că anul ăsta trebuie să fiu printre ei. Dar nu am luat măsuri. Să alerg? Dar…. nu-mi place! Eu dansez, merg pe munte, mă dau cu bicicleta, merg mult pe jos, dar să alerg? Nu îmi face nicio plăcere ! – Am avut tentative de câteva ori în ultimii ani, dar nu au dus la nici un rezultat, ba am și uitat adidașii la cabana de la 4900m în Nepal…-

Apoi am văzut un film în primăvară. De toutes nos forces. Când am ieșit de la film am decis să alerg. Mi-am cumpărat adidași. Și am început. Mai timid așa, dar convinsă să merg până la capăt. Am totuși teribilul noroc să am colegi alergători, condiții să alerg în pauza de prânz : un parc superb lângă birou, vestiare și duș.

Am mai avut un avantaj: am început să alerg primăvara-vara. Să alergi și să simți miros de tei, păi să tot alergi! J

Și a venit azi. Era cam gri afară, după ce toată săptămâna a fost soare. La rugăciunea de dimineață am văzut că azi e pomenit Arhanghelul Mihail, arhistrategul armatelor cerești, pentru minunea din Colose (Frigia). Tare mi-e drag. Aș fi tot citit, dar am început să aud alergătorii și am deschis geamul. Da, începuseră să treacă pe sub geam alergătorii de la semimaraton (21 km) care începuseră cursa cu două ore înainte. Publicul aplauda.

M-am îmbrăcat și am plecat. În fața ușii, era blocat drumul de oamenii care țin stand la braderie, ca în fiecare an. A trebuit să mă duc ca hoții lipită de perete ca să pot trece. J

Am alergat, vreo 400 de colegi, pentru Fundația Decathlon și pentru o asociație care luptă împotriva sclerozei în plăci.

Imaginați-vă peste 10 000 de oameni la linia de plecare ! Eram pe un bulevard larg, înșirați pe multe sute de metri ca să încăpem toți. Deci punctul și timpul de plecare nu sunt tocmai la fix, ca să mă exprim așa.

Ce de lume ! Ce ambianță ! Când s-a dat startul a fost un chiu și un ura de mama mia ! Televiziune, fotografi, urale. Succes !

M-am pierdut de o parte din colegi (cum altfel cu atâția oameni?), așa că am rămas fidelă colegelor chinezoaice. Am ajuns în sfârșit la linia de plecare după vreo 3 minute de la startul oficial. Primele sute de metri sunt la ralenti ; nu ai loc pe unde să alergi. Apoi încet încet se deschide drumul.

Am început cursa cu gândul să o termin, nu m-a interesat timpul. Voiam să trăiesc pur și simplu, să simt ambianța din cursa propriu-zisă și din jurul ei. Despre asta vreau să vorbesc acum.

Printre alergători, oameni de toate vârstele și din toate domeniile. De la studenți la notărițe, de la tineri din firme nordiste care sărbătoresc centenarul anul ăsta, la bătrâni cu părul alb, de la medici la mămici cu copii în cărucior, de la un grup îmbrăcat în haine hawaiene, cu flori la gât și fuste de paie, la geek care alergau cu un băț în mână, iar în vârf de băț nu o năframă, ci o cameră video ! 🙂

În public tot așa, oameni care mai de care. Peste tot eram încurajați. Mai erau și zone cu câte un singur om. Chiar și acela ne încuraja, allez, courage, allez, bravo ! Și vin vorbele astea când ai mai multă nevoie, zău !

Traseul a fost la început pe marile bulevarde, apoi pe străduțe. Io eram mai  mult cu ochii pe sus, la început, la balcoane, la nori, la platani. Am văzut părinți cu copii mici care ne făceau cu mâna, tineri în grup sau singuri, o bătrânică cu părul alb și elegantă în halatul ei roșu, un nene cu nasul mare și cârn și cu un aer puțin pierdut – poate abia se trezise după un chef.

M-am tot uitat eu pe sus până am ajuns la primul punct de ravitaillement. Acolo ni se întindeau pahare din carton pline cu apă și tăvi cu fructe uscate sau cu portocale tăiate în patru. Alergătorii beau apa din mers, aruncau pe cap ultimele picături, apoi aruncau cartoanele pe jos. Cartoanele astea cu apă se făceau fleașcă pe jos, riscul de alunecare era mare.

Pe lângă apă, ni se întindeau platouri cu fructe uscate: smochine, migdale, caise. Am luat și eu o smochină la un moment dat. Cred că a fost cea mai bună ever.

În alte locuri, mai ales în a doua jumătate a cursei de 10 km, erau voluntari cu dușuri ! Puteam trece pe sub ele cu totul sau doar parțial, adică eram stropiți cu furtunul. Ce senzație mișto!

Să revin la traseu. După străduțele și bulevardele cu platani, traseul continua prin Citadelle, întâi pe lângă apă, apoi prin pădure. Răcoare ! Acolo am fost ajunsă din urmă de un grup care făcea mare ambianță, cânta de zor ! Citadelle este o cetate Vauban, am făcut câteva colțuri din zidul în formă de stea, apoi am ieșit pe esplanada unde oamenii ieșiseră la braderie. Mobilă, oglinzi, cărți, unelte… Și o mulțime de oameni care ne incuraja ! Doar câțiva erau enervați, ziceau allez allez că vrem să trecem strada ! J)

Ultimii doi kilometri am simțit că sunt în formă și am alergat mai repede, am simțit că am aripi după ce m-au stropit cu dușul. Când am ajuns în fața la brutăria Paul, pe strada mea, cineva a strigat allez, Ana ! what? Era o colegă de muncă. J Apoi am trecut pe sub balconul meu și l-am salutat cum se cade. Apoi ultimul km. Se vedea un balon la linia de sosire. Când am ajuns, eram iar o mare de oameni, deci am mai stat 5 min până să pot efectif trece linia de sosire. Pe scenă, animatorul tocmai îi mulțumea și îi spunea la revedere lui Patrick Bruel, care fusese invitat pe scenă pentru că a avut ieri concert la Lille. Și mai are unul azi.

Aici se oprește cursa și povestea. Mă duc să-l văd live pe Patrick pe Grand Stade de Lille.

Vânând noi petrecem o viață ferice Friday, Oct 25 2013 

Am făcut o mică escapadă zilele trecute până pe Mont de Cats. Nu că ar fi un munte la cei 164 de metri înălțime, dar pentru Flandra e o realizare așa că treacă de la mine. Mai ales pentru sărbătoarea sfântului Hubert (la Sainte Hubert), protectorul vânătorilor! Sărbătoare locală de neratat, fie ploaie, fie vânt.

De data asta a fost soare! Și multă voie bună. Oamenii au venit cu mic cu mare, pe cai, ponei și alte șei. Au băut bere, au mâncat cârnați, ca la o sărbătoarea în aer liber.

Ziua a început cu liturghia duminicală pe pajiștea din fața mânăstirii de călugări cistercieni trapiști, a continuat cu binecuvântarea cailor, călăreților, căruțelor, câinilor de vânătoare. Apoi a sunat chemarea la vânătoare.

Și lumea a pornit care încotro. Pe cai, cu căruța, cu bicicleta sau per pedes. Ultima categorie a plecat la un altfel de vânătoare: de soare! Domnia sa e o raritate aici, așa că profităm de el cât putem. Eu sunt mica da voinica Hai sa zicem unu Sarbatoare locala Spectatori Sus piciorul Urcand dealul spre Abbaye

Un cartof, doi cartofi Wednesday, Sep 25 2013 

Din nou la cârma biţiclei. Dimineaţă de toamnă cu cer gri, dar cu o temperatură plăcută.

La un moment dat pe pista de biţicle trec pe lângă un cartof nou. Imediat se pun în mişcare rotiţele memoriei mai repede ca roţile biţiclei. Şi tot felul întrebări: ce caută cartoful aici? Cine la pierdut? Era tot pe o biţiclă? Era într-un rucsac sau într-un coş? Era o biţiclă nouă sau veche? Era cumpărat sau cules proaspăt? Era transportat de un francez sau de-un străin? Dacă nu a căzut de pe o biţiclă, de unde a căzut? Căci nu e nici un câmp prin apropiere! Nici grădină nu e ca grădina de la Şicula, de unde am adunat pentru prima oară cartofi noi cu Buni şi cu Moşu Palea în vacanţa de vară după ce murit Moşu Palea bătrânul, străbunicul meu. În vara lui 1991 din secolul trecut.

Peste vreo doi kilometri, tot pe pista de biţicle mă întâlnesc cu al doilea cartof nou. Hopa! Deci a căzut de pe biţiclă, e clar. Îmi zic. Şi apoi visez la porţie de cartofi noi la cuptor, cu sos de mâstână, usturoi şi pătrânjel, reţetă à la Vivi mică în liceu la I. Haşdeu. 🙂

La cârma Monday, Sep 23 2013 

biclăi/bițăi/bițiclăi/bicicletei te simți liber și toată lumea e a ta! 🙂

Azi m-am întors de la birou pe bicicletă. Buna mea fostă vecină Bere (de la Berenika) mi-a lăsat bicicleta cât timp e în vacanță. Are o bicicletă cum aveau la Șicula mătușa Zena, unchiu Costică, Muțu, unchiu Florea, mătușa Lucreția. Măroacă. Fără frâne pe față, ci cu torpedou! Pe bițicla asta măroacă nu puteam să mă așez pe scaun, eram prea mică. Așa că atunci când o luam ca să merg de la unii la alții, din satu Nou la ulița mare, de la intrarea în sat la Buna Iță, pedalam mereu stând în picioare. Și de obicei ducând pe cineva pe portbagaj. Iar când puneam frâne țineam corpul drept ca un soldat sau ca un călăreț, eram ocoșă nevoie mare.:)

Astăzi deci întorcându-mă de la muncă am avut iar sentimentul ăla de acolo. M-a ajutat și mirosul de fum dinspre grădini… Mirosea ca la țară. Așa că am pedalat încet, încet, exact cum nu făceam atunci. Pentru că acum voiam să țin timpul pe loc.

Pită unsă… cu poveşti Friday, Sep 20 2013 

Şicula, în curtea Luminiţei, vecina noastră de o vârsta cu Sore (sau pe-aproape). Mâncăm pită unsă cu piparcă. Unsă cu unsoare de porc şi stropită cu boia sau chiar cu bucăţele de piparcă iute, adică ardei iute.

Stăm lângă fântâna cu cumpănă, undeva la sfârşitul anilor 80. Ce ştim noi ce va urma! Mâncăm pita unsă, apoi ne uităm la Vuk – desene animate în maghiară, că aici prindem ungurii. Nu înţelegem nimic, dar ne bucurăm de puiul de vulpe care are ochii mari şi o blană de toată frumuseţea. Nu vedem prea des desene animate. Dar suntem fericiţi, Doamne ce fericiţi! Dar asta o înţelegem mai târziu.

După desene ieşim pă uliţă. Aici mâncăm prune bistriţe, pentru care doar întindem mâna în copac. Aşa joşi sunt prunii pă la noi. Când nu mâncăm prune, mâncăm ruje, adică seminţe de floarea soarelui. Iar seara mâncăm cocoşi făcuţi într-un ceaun mare, aşezat pe un foc din coceni de porumb, undeva la colţul uliţei unde se adună toţi vecinii, de la mic la mare, chiar trei generaţii.

Uneori ieşim în stradă şi facem cu mâna şi strigăm “gumi-gumi” la maşinile străine care trec prin sat că n-au încotro, pe-acolo trece drumul european. Uneori, maşinile se opresc şi ne dau bomboane sau gume. Uneori, bomboanele au la mijloc o chestie ciudată care ne face să ajungem la dispensaru din sat.

Fără să ştim să-i spunem pe nume, ne bucurăm de timpul asta minunat care e copilăria.

 

 

Cum funcţionează memoria asta, cum aducea ea în faţa ochilor minţii locuri, oameni, chipuri, mirosuri, culori… cum poate să te trimită într-un trecut îndepărtat într-o clipită, fără să ştii de ce, pentru ce, de la ce? Sau poate ar trebui să pun întrebarea altfel, de la cine,  pentru cine? În absenţa răspunsurilor, scriu.

 

La Club Thursday, Sep 19 2013 

E vară. Urc în fugă şi două câte două scările Clubului Muncitoresc din Cugir. Mă duc să-l văd pe Moşu Bubu. Când ajung în capul scărilor, o iau la dreapta pe culoarul care mă duce la el, la sala de repetiţii a fanfarei.

Clubul are un miros anume de la podelele vechi şi de la covorul şi mai vechi care acoperă culoarul care mă duce la Moşu. Scârtâie podelele, mereu la fel. Acelaşi zgomot, acelaşi ritm. Parcă timpul stă în loc.

Uşa e veche, uneori mi-e greu s-o deschid. Când e gălăgie sau când aud instrumentele, intru fără probleme. Când e linişte, înseamnă că Moşu discută cu ei. Atunci aştept puţin la uşă, ca să nu fac gălăgie când intru.

E mereu o fericire să-l văd. Îl simt mereu că se bucură să mă vadă. Uneori mă ia în poală şi mă lasă să cânt la pianină. Vorba vine să cânt… să pun degetele pe clapă. Singurul lucru pe care îl ştiu cânta este Marşul Măgarilor. Ah, şi gama. Do-re-mi-fa-sol-la-si-do.

E sala de repetiţii a fanfarei uzinei din oraşul meu. Cum intri, pe dreapta e pianina, lipită de perete. În stânga şi în faţă sunt scaunele fanfariştilor. În fundul sălii sunt dulapurile unde îşi păstrează instrumentele şi uşa care dă spre balconul imens al clubului. Rar am avut ocazia să ies pe balconul ăla.

Fanfariştii mă tratează cu respect, mă ştiu toţi. Mulţi sunt oameni în vârstă. Dintre toţi nepoţii lu Moşu, patru la număr, eu sunt prezentă mereu, la toate evenimentele, bune şi mai puţin bune. De la 1 mai, 23 august, Cântarea României… la înmormântări. Căci fanfara cântă la toate înmormântorile din oraş şi din împrejurimi, când e chemată. Rar am văzut înmormântare fără fanfară. Ajung să ştiu imnurile pe de rost. Ta-ta-ta-tam, ta-ta-ta-ta-ta-ta-tam…

De unde şi până unde? Nu ştiu, din străfunduri.

La Club mai merg la filme şi la concerte, ca spectator, iar mai târziu la spectacole şi concursuri de dans, unde se inversează privirea: de pe scenă spre sală.

Un nou Început – 16 septembrie 2013 Thursday, Sep 19 2013 

De şcoală, de exemplu. În România, azi începe şcoala. Alecu începe liceul, Mara clasa a III-a, iar Patri va merge la creşă.

În Franţa a început azi săptămâna mobilităţii. Este încurajat transportul alternativ. Ocazie pentru mine să-mi reiau bunul obicei de a merge pe jos.

De acasă până la muncă fac între 20 şi 30 de minute, în general: cu transportul în comun (metrou şi bus), cu bicicleta sau cu maşina. Mi-am spus că pe jos voi face, să zicem, un drum de la bloc până în Cindeni şi înapoi. Bloc era locul unde locuiam eu în copilărie, iar Cindeni, cartierul bunicilor.

Am plecat de-acasă la ora 8, cu soarele-n faţă. Insist pe acest aspect esenţial într-o ţară nordică, unde treci în câteva ore de la vară la toamnă sau direct iarnă. Săptămâna trecută joi erau 32 de grade seara la 8, pentru ca a doua zi seara la aceeaşi oră să fie 17 grade, iar dimineaţa următoare 10… Iar 10 grade aici înseamnă mai mult decât în România pentru că e multă umezeală şi îţi intră frigul în oase.

Am trecut de gara Lille Flandre şi am urcat podul spre Lille Europe. Tot în soare. Cunosc traseul ăsta, l-am făcut câţiva ani pe bicicletă şi de aproape un an cu maşina. Pe jos însă e altfel. Văd mult mai multe lucruri. De pildă, o maşină Renault scoasă parcă dintr-un film vechi şi care arată ca nouă. Văd mămici care duc copiii la creşă sau la grădiniţă, unele pe bicicletă şi copilul pus într-un port-bagaj legat în faţa bicicletei şi scoperit cu o prelată; văd copii care merg la şcoală cu ghiozdane mai mari ca ei şi care se opresc de stâlpi, garduri, bănci şi traaag de timp; văd apoi adolescenţi care aşteaptă la poarta liceului, în gaşcă mare.

Pe lângă mine trec multe biciclete.

Uneori ridic ochii la clădiri şi văd ferestre de lemn dantelat, un porumbel la soare, două coţofane pe o antenă de televizor – antenă de aia veche, cu dinţi. Ajung la un moment dat pe un trotuar care e foarte lat. Mă întreb, pentru cine? Pentru ce? Poate pentru cărucioare şi pentru scaune cu rotile, pentru că aici nu vezi lumea la poartă sau în faţa blocului ca în cartierele cu arabi, nici multă lume în acelaşi timp, ca pe ştrasse.J

Peste tot e curat şi e plin de flori. Soarele chiar încălzeşte acolo unde bate. Dar cum eşti la umbră, cum brrrr. Ajung la birou şi e la fel de brrr.

(După câteva zile: atât de brrr, că după acest episod am răcit…)

Zilele babei transbordate Monday, Mar 11 2013 

Eu cred că s-a operat un transfert de babă: în România e primăvară, aici sunt -1. La voi soare, aici zăpadă. Și multă, multă umiditate. La ce munte se duce baba Dochia în Nordul Franței? Unde și-a lăsat cojoacele? Cine știe. Poate urcușul ei a fost din Carpați spre Marea Nordului. Poate are gând de ducă. Cu mobilitatea asta, orice-i posibil! Un lucru e sigur: singurului lucru care nu se schimbă niciodată la Lille este… vremea schimbătoare!

Next Page »